O împlinire de compozitor
Theodor Grigoriu – Câștigător al Premiului de Compoziție „George Enescu” în 1943: amintiri după aproape 70 de ani…
În anii ’40, prezența lui George Enescu pe teritoriul românesc era văzută ca o adevărată „mană cerească” pentru universul sonor autohton, căci ori de câte ori maestrul își făcea simțită prezența la vreun concert, recital, cenaclu sau adunare dintre muzicieni, întreaga audiență vibra la unison cu ideile și actele sale artistice pline de farmec și genialitate. Încă din anii postbelici, Enescu a început să acorde un Premiu de compoziție pentru cei mai talentați tineri creatori români, decernat anual în urma analizări partiturilor de către un juriu pe care îl prezida. Se acordau Premiul I, II, III și mențiuni, cu bonificații din banii proprii ai compozitorului. Multe dintre lucrările premiate au fost interpretate în concertele dirijate chiar de Enescu. În anul 1943, într-o perioadă în care Enescu se afla încă în țară (va pleca definitv în 1947), tânărul compozitor Theodor Grigoriu primește una dintre cele mai frumoase surprize din viața sa artistică – se află printre norocoșii premiați de însuși George Enescu. După aproape șapte decenii, compozitorul afirmă cu devotament că părintele său spiritual este George Enescu și își amintește cu drag de momentul unic al concursului.
Vă propun să ne întoarcem în timp, în perioada fericită în care ați avut ocazia să primiți poate cel mai important premiu din cariera de compozitor. Cum a rămas întipărit în conștiința dumneavoastră acel moment?
T.G. – Din câte îmi amintesc, Premiul de compoziție „George Enescu” ar fi trebuit să se ofere în fiecare an, dar faptul depindea de prezența lui Enescu la București. Marele creator nu era întotdeauna în țară, pentru că, după cum știm, avea concerte în toată lumea – în Franța, în America, peste tot. El trebuia să vadă lucrările, fiindcă el era cel care decidea cine să fie premiat, căci atunci avea un prestigiu extraordinar – toți îl ascultau, cu toții îl veneram. În juriu se mai aflau: Mihail Jora, Mihail Andricu, Constantin Brăiloiu, Ion Nonna Otescu și alții, de care nu mai sunt sigur. Concursul era greu și avea o deschidere importantă, pe plan național și internațional. Eu aveam 17 ani și am obținut o mențiune pentru Cvartetul de coarde Nr. 1 (care a fost înregistrat acum câțiva ani). Când am predat partitura am făcut o încercare, fără mari speranțe și deci surpriza de a fi laureat mi-a creat o aureolă printre muzicieni, unii mai în vârstă decât mine. Eram elev la „Mihai Viteazul” și am fost sărbătorit de orchestra liceului, în care cântam la vioară. Mi-au cântat atunci o compoziție.
Ați avut șansa de a participa la acest prestigios concurs într-o perioadă de înflorire pentru viața muzicală românească, ani în care însuși marele compozitor analiza lucrările. Cum erau vremurile de atunci?
T.G. – Era în anul 1943 și timpurile erau foarte grele, din cauza războiului. Frontul mergea greu și era evident că nemții nu pot învinge armata sovietică, spațiul lor fiind vast, iar anotimpurile foarte crâncene. Erau și ani în care nu se dădea premiul Enescu, pentru că marele compozitor nu era în țară, iar ceilalți nu aveau curajul să se bage peste el. Era invenția lui, el dădea banii. Premiul era destul de mare, mai ales pentru cel care lua Premiul I, care era unul foarte mare, cred că era în jur de 10.000 de dolari. Enescu a avut atunci o epocă extraordinară, pentru că primea onorarii foarte bune. Vechiul nume al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România era atunci Societatea Compozitorilor Români, prin prescurtarea SOCORO. Secretar la Societatea Compozitorilor era Theodor Rogalski, care m-a primit cu multă căldură și m-a felicitat pentru succesul meu. Conform statutului, cei premiați deveneau automat membri ai SOCORO, cu drepturi depline. În fiecare an se făceau promenade de muzică de cameră și de muzică simfonică.
Ce oportunități v-a oferit ulterior statutul dumneavoastră de laureat al Premiului „George Enescu”?
T.G. – După 1943 am avut relații destul de bune cu George Enescu și asta pentru că scriam caligrafic. Romeo Alexandrescu m-a recomandat maestrului și i-am copiat ceva, un fragment dintr-o sonată pentru vioară, foarte frumoasă. I-am scris prin anii ’40 un fragment din Sonata Torso, o singură pagină, ca model, într-un stil curat, foarte frumos, dar nu mi-a mai dat absolut nici un răspuns. Ori nu i-a plăcut, ori a ales pe altcineva, pentru că oricum avea pe cineva la Paris care îi edita partiturile. Vremurile erau rele pe atunci și corespondența mergea greu, nu a fost ușor să ținem legătura. Am fost invitat de două ori acasă la Enescu, în cadrul întâlnirilor pe care le făcea o dată pe lună, cu Jora și ceilalți. Cânta la pian, cânta din Oedipe, din Wagner, știa totul pe dinafară. Apoi trecea la vioară și cânta cvartete de Beethoven, el vioara întâi, Alexandru Teodorescu – vioara a doua, la violă era Alexandru Rădulescu și la violoncel – Ion Fotino. Atunci am cunoscut-o și pe soția lui, pe Maruca. Noi îi spuneam prințesa. Era mereu sobră, îmbrăcată în negru, era un adevărat ceremonial în jurul ei.
Mai târziu, maestrul Theodor Rogalski mi-a propus să compun, pentru concertul de cameră ce urma să aibă loc în anul 1944, o piesă și eu i-am prezentat trio-ul „Muntele magic”, inspirat de romanul lui Thomas Mann. Acesta a acceptat și după scurt timp, m-am atașat mult de maestrul Theodor Rogalski și îi făceam vizite de curtoazie. După includerea în Societatea Compozitorilor, viața mea s-a schimbat semnificativ. Mergeam des la instituție, care avea și un cenaclu, în care am prezentat lucrări și îmi amintesc că sediul ei se afla pe strada Lipscani, pe dreapta, cum privești la biserica Sf. Gheorghe. Cum intrai în sediul foarte luxos, te întâmpina mirosul de ceară – o ceară specială – pe care se făceau înregistrări de folclor de către Constantin Brăiloiu, un om de o inteligență excepțională, care la un moment dat a plecat în Elveția.
În anii postbelici erați încă la început de carieră. Care erau impulsurile creatoare, ce va stimulat în acei ani?
T.G. – Mulți ani am fost cel mai tânăr membru al SOCORO și acest fapt m-a îndemnat să merg mai departe, mai ales că între timp devenisem și elev al maestrului Mihail Jora, care mă considera printre discipolii săi preferați. De aceea mă bucur că i-am dedicat de curând cele 7 Variațiuni – Poeme pe teme de Mihail Jora, care au fost primite cu mult succes de Comisia UCMR. Era și timpul când Bartók și Kodaly înregistrau folclor în Transilvania, iar Constantin Brăiloiu o făcea în fiecare an, la începutul verii. Se vorbea mult atunci că aceste cercetări aveau rațiunea de a dovedi prezența noastră preponderentă în Transilvania și că folclorul nostru e deosebit de bogat și variat, reprezentând o valoare inestimabilă. Faptul a fost recunoscut și de Bartók și Kodaly, iar dovada stă în multe lucrări pe care le-am scris, sedus de splendoarea muzicii românești.
Janina BĂDICI