Ca multe alte instrumente japoneze, shakuhachi-ul este de origine chineză. T´ung hsiao, din sudul Chinei, i se aseamănă, dar are şase orificii, iar posibilităţile sale coloristice sunt mai reduse. Shakuhachi-ul este construit din partea de jos a bambusului; este aproape cilindric şi are diametrul de 4-5 cm. Instrumentul standard, în re, este construit pe următorul mod: re1, fa1, sol1, la1, do2, dar prin poziţionarea degetelor în aşa fel încât să acopere parţial sau total orificiile şi prin controlul poziţiei gurii, acesta poate produce toate cele douăsprezece sunete ale gamei cromatice şi, în plus, micro-intervale, diferite tipuri de glissande şi portamente. Astăzi există şi instrumente cu şapte sau nouă orificii, pentru a facilita producerea unor sunete.
Tehnica meri-kari, ce se referă la poziţia capului instrumentistului este, de asemenea, foarte importantă. Determinând unghiul de suflu faţă de marginea instrumentului, se pot produce, ca şi prin poziţia degetelor, subtile diferenţe de înălţime (sferturi de ton, treimi de ton, glissande), dar şi culori timbrale diferite.
Vibrato-ul este una dintre caracteristicile esenţiale ale cântatului la shakuhachi. Prin mişcarea laterală a capului se obţine un vibrato de bază, yoko-yuri, care produce şi oscilaţii dinamice ale sunetului. Există şi un vibrato produs prin mişcarea verticală a capului, take-yuri, care determină şi mici oscilaţii de înălţime. În muzica tradiţională, tipul de vribrato nu este notat, el se învaţă de la profesor la elev.
Muzica tradiţională pentru shakuhachi – honkyoku – este binecunoscută pentru apogiaturile şi glissandele caracteristice, pentru micile şi delicatele schimbări de înălţime şi nuanţă şi mai ales pentru permanenta schimbare a culorii sunetului.
În tehnica flautului shakuhachi, aşa-numitele sunete determinate sunt cele obţinute la un semiton şi la un ton mai jos decât sunetul normal. Prin schimbarea poziţiei degetelor şi mişcarea descendentă a capului, înălţimea sunetului coboară, iar timbrul devine mai dulce sau mai întunecat.
Fiecare cultură posedă un limbaj inimitabil de sunete, percuţii, instrumente şi voci. Cei care au citit literatură japoneză clasică cunosc importanţa rolului pe care îl avea, la curte sau în templu, flautul tradiţional shakuhachi. El evocă vocea păsării sălbatice, clopotul templului, liniştea serii, magia strălucirii lunii. Arta sa este tradiţională, dar tradiţia înseamnă perpetuă înnoire şi nu întoarcere la trecut. Este arta încântării… (Kathleen Raine, The Spirit of Silence, Runa Records 92543-2)
Această înnoire constă în faptul că tehnicile tradiţionale folosite în abordarea instrumentului au fost influenţate de posibilităţile de expresie ale flautului european, obţinându-se şi la shakuhachi sunete multifonice, sunete în registrul supra acut (posibile datorită unor degetaţii, cu suflu suplimentar, iar unele dintre ele cu tehnica genunchiului). Se pot obţine, de asemenea, schimbări de culoare şi de intensitate precum şi aşa-numitele sunete false – sorané, asemănătoare foşnetului prin bambus sau naiului nostru românesc, în nuanţă foarte mică. Se poate cânta cu vocea în paralel cu instrumentul, se poate doar fluiera în instrument, se combină triluri cu tremolo sau glissando. Toate aceste posibilităţi acordă instrumentului calităţi deosebite. Modelarea în permanenţă a sunetului se aseamănă uimitor cu tehnicile electronice de lucru asupra parametrilor sonori. Datorită potenţialului său extraordinar, shakuhachi oferă muzicii contemporane un tărâm fertil, un izvor inepuizabil de sonorităţi inedite.
Pentru shakuhachi au scris în ultimele decenii atât compozitorii japonezi cât şi unii europeni; s-au scris, de asemenea, şi lucrări pentru shakuhachi şi alte instrumente tradiţionale (shamisen, percuţie, koto), sau compoziţii în care shakuhachi-ul este alăturat unor instrumente europene. Un loc special îl ocupă cele dedicate fascinantului instrument tradiţional japonez şi flautului în sol, o alăturare de concepţii şi posibilităţi instrumentale diferite, contribuind la interferenţa celor două lumi muzicale, cea orientală şi cea occidentală.
Un important compozitor contemporan japonez ale cărui prime lucrări poartă amprenta muzicii tradiţionale japoneze este Makoto Moroi (Cinci piese pentru shakuhachi solo, 1964). În urma influenţelor occidentale pe care personalitatea sa componistică le înregistrează, Moroi va introduce curând în lucrările sale şi tehnici ale muzicii electronice (Cinci dialoguri pentru două shakuhachi, 1965). În aceeaşi perioadă se remarcă, de asemenea, Rhohei Hirose care, în ciclul Torso I-II-III (1963), îmbină tehnicile muzicii tradiţionale japoneze cu cele ale muzicii occidentale, alăturând străvechile shakuhachi şi koto vocii umane şi violoncelului. În 1969, Yoshiro Irino compune Duo-ul concertant pentru shakuhachi şi koto, lucrare ce vădeşte totodată influenţe ale tehnicii dodecafonice; mai târziu compozitorul va crea o lucrare pentru două shakuhachi şi orchestră, cu caracter modal, în care valorifică din plin bogăţia timbrală specifică instrumentului tradiţional. Un elev al lui Takemitsu, Toshio Hosokawa, sub influenţa gândirii profesorului său, în sensul creării unei muzici la confluenţa dintre tradiţia japoneză şi cea europeană va scrie numeroase lucrări pentru shakuhachi, dintre care amintim: Fragments I (shakuhachi, koto şi voce, 1988), Birds Fragments III (sho, fl. piccolo şi bas, 1990), Tokyo (1985) şi Seeds of Contemplation (shomyo şi ansamblu Gagaku, 1986). O dovadă a puterii de fascinaţie pe care muzica tradiţională japoneză o exercită asupra compozitorilor japonezi contemporani o constituie mărturisirile pe care Toshio Hosokawa le face participanţilor la Cursurile de Vară pentrru Muzică Nouă de la Darmstadt, în 1992: Cred că mai sunt încă multe lucruri pe care nu le ştim şi pe care am putea să le descoperim, despre cum se creează sau cum se ascultă muzica, studiind din nou tradiţiile noastre. Vechile muzici, cum ar fi Gagaku, pot fi în stare să ne reveleze lucruri pe care le-am uitat, precum acela că muzica este un simbol al universului şi al cosmologiei… Când cineva ascultă muzica Gagaku rămâne uimit de numărul mare de sunete armonice şi înălţimi netemperate. Acest rezultat sonor nu se poate calcula, se naşte independent de voinţa fiecărei fiinţe umane din ansamblu.
Cele mai interesante soluţii propuse de către compozitorii contemporani japonezi sunt sintezele realizate între tradiţiile culturale, filozofice şi implicit muzicale ale Japoniei şi extrem de bogata gamă a limbajelor componistice contemporane europene. În contextul extrem de variat al ultimelor cinci decenii, apar, aşadar, voci şi stiluri personale, caracterizate prin originalitatea modalităţilor de realizare a acestor sinteze şi a limbajelor folosite, considerate a fi personalităţi de primă mărime ale componisticii universale: Kazuo Fukushima (1930), Toru Takemitsu (1930-1996), Joji Yuasa (1929), Yoshihiza Taira (1937) şi Toshio Hosokawa (1955).
Ion Bogdan Ştefănescu