Visul. In Memoriam Mirela Zafiri

Visul. In Memoriam Mirela Zafiri

“Întotdeauna am crezut și afirmat că moartea e o trecere spre ceva mult mai interesant decât ce trăim noi aici, spre ceva mult mai grandios, o contopire cu adevărul, cu marea energie universală, o reîntoarcere în Dumnezeu unicul- inteligența absolută și iubirea nemărginită. Având un crez atât de luminos, moartea nu mai pare un salt în neant, ci un pas înainte de care nu are sens să te temi, ci dimpotrivã, să-l aștepți cu interes”

… așa descria Mirela Zafiri marea-trecere in articolul “In Memoriam Gabi Oană” publicat în ediția din august 2011 al acestei reviste.

În această ipostază, jucând rolul principal din piesa “Marea Trecere“, am visat-o pe soprana Mirela Zafiri în orele anterioare momentului ultim, în noaptea de 25 spre 26 august. Era îmbracată într-o rochie albă și lungă, cu mâneci scurte și un croi care-i punea în evidență părul lung, negru și ondulat. Undeva la marginea unui oraș mare – putea să fie Timișoara după verdele si întinderea parcurilor – se plimba la trap într-o caleașcă albă și ușoară, trasă de doi cai năbădăioși.

Am fost foarte surprins sa o văd acolo, în acel acel moment, în acel parc. Cum era departe de locul în care mă aflam eu, nu avea cum să mă recunoască prin mulțime. I-am făcut semn cu mâna și am strigat-o pe nume dar nu m-a auzit. În spatele meu am avut impresia că aud vocea cuiva:

- Este soprana Mirela Zafiri. Mă mir să o văd deja aici! Abia peste o oră sau două urma sa înceapă acel … și vocea s-a pierdut în mulțime.

- Acel ce ? am întrebat – m-am întrebat – nedumerit.

Răspunsul nu a venit, nici nu avea de unde să vină caci nu era nimeni prin jurul meu.

Nu văzusem afișe prin oraș, nu auzisem nimic de la Mirela și nici de la alți prieteni comuni, cum că ar fi un spectacol în pregătire. Straniu, nu ? Un gând-bănuială mi-a încolțit în suflet. Am facut ce am făcut și am iesit undeva-cândva înaintea cailor.

- Liviuț, tu aici !? Cum de ai aflat de ultimul meu spectacol ?! Mă bucur tare mult ca ai venit să mă vezi.

- Ultimul tău spectacol ?! Nu pot să cred, refuz să-mi imaginez !

- Da, renunț la scenă. Pentru totdeauna ! Fac loc altora, mai tinere.

- Și ce planuri de viitor ai în continuare ? Cu ce energii îți vei hrăni sufletul ?!?

- Mă retrag la catedră, mi-am pregătit din vreme a doua carieră, doar știi. Mă voi așterne să-mi scriu cărțile, munca la revista. Nu-mi duce grija, nu mă voi plictisi nici o clipă .

- Ce se va întâmpla azi ? Unde și cand vei cânta ?

- Nu știu nici eu prea exact. Mi s-a pregătit o surpriză de proporții. Încă nu am aflat cum va decurge întregu program. Dar mă bucur deja, voi cânta pentru ultimă dată, voi râde, îmi voi trăi visul.

Vocea era veselă, de o exuberanță molipsitoare. Intonația din glas mi-a amintit celebrela invocație a Mirelei Zafiri, invocație adresată vietii … implorarea din interviul Oliviei Cristina Sima, Radio Romania International, septembrie 2011:

“Vreau sa trăiesc !

Vreau să trăiesc acest vis minunat !

Vreau să mă bucur de lumea muzicii !”

Valul de bucurie al Mirelei se revarsă cu dărnicie în spațiul din jurul ei, parcă ar fi fost acele trilurile de privighetoare din piesa “Je veux vivre”, piesă care a însemnat atât de mult  în cariera ei artistică și care i-a adus nemumărate premii.

- Unde va fi spectacolul sau evenimentul ?

- Peste tot prin oraș, sunt mai multe puncte, pe alei, prin parcuri, prin piețe. Mă voi opri ici-colo, voi cânta, voi improviza, … am să văd. Azi mă las condusă de inspirație.

- Aș vrea să te ascult, să te vad. În ce punct din oraș să aștept trecerea ta ? Unde vei poposi mai mult timp ?

- Voi fi cu un convoi mare, nu cunosc în detaliu traseul dar ne vei repera cu ușurință. Vocea mea se va auzi de peste tot. Nu ai cum să nu mă găsești.

Și apoi cu un ton repezit și hotărat, aproape mânios:

- Mă duc să mă machiez. Te descurci tu, doar esti “băiat mare”! Urează-mi succes și trimite-mi energie. Azi am nevoie de energie … de multă, multă energie !

A întors caleașca, a dat bice cailor și s-a îndepărtat, cu părul lung și negru fluturând în vânt. Ropotul hotărat al copitelor de cal și ecoul fericit al vocii Mirelei, râzând, s-au auzit încă multă vreme peste pajiștile verzi ale parcului.

Curios, părea să fi intinerit în ritmul galopului. Totuși m-a cuprins neliniștea. Un gând-bănuială, ceva straniu și neliniștitor, îmi dădea târcoale.

M-am întrebat mirat:

- Cum se poate să nu știe artista Mirela Zafiri cum va decurge ultimul ei eveniment ? … mai ales că este unul de foarte mare anvergură !? Tocmai ea, care drămuiește totul pană la ultimul amănunt. Curios ! Nu-i așa ?!

După o vreme am văzut că mulțimea de oameni de prin parcuri se adună precipitat spre intersecția a două alei. Printre oameni, îmbracați acum sobru în negru, se ghiceau mai mulți cai cu spatele de un negru-lucitor, ca si cărbunele iar în urma lor era o caleașcă masivă. Procesiunea s-a oprit. S-a făcut o liniște adâncă. Mirela Zafiri s-a ridicat în picioare. Era îmbrăcată într-o mantie albă, lungă pină-n pămant, cu mâneci scurte. Părul lung, negru și despletit îi cădea pe ambii umeri.

- Liniște, liniște, acum se va cânta ! … a îngăimat o voce de femeie cu accente strident-neurotice.

Mulțimea a început să se agite cuprinsă de neliniște și să vocifereze ceva tulbure. Mi-a fost clar, nu e o atmosferă propice pentru cântat. Silueta albă din caleașcă a așteptat o vreme să se potolească murmurul din jur. Tensiunea devenea insuportabilă iar zumzetul oamenilor s-a metamorfozat în tânguială.

Un gest suveran cu mâna stângă a pus caleașca în mișcare. Fără să fi cântat …

La următorul punct, undeva pe o străduța îngustă întortocheată și întunecată din oraș, scena cântului-cel-fără-cânt s-a repetat. Din nou tăcere, muzica nu-și mai avea parcă rostul. Doar zumzetul tânguitor al mulțimii.

… Tăcerea,

fața total imobilă,

privirea fixată spre cer,

șuvițele de păr negru-despletit încadrând chipul ireal de alb,

… atunci am “înțeles” că acesta este un capăt de drum.

Când m-am trezit dimineața, m-am uitat în jurul meu. Orașul cu parcuri verzi din vis dispăruse. Eram într-o cabană, undeva-departe în creierii munților, izolat de civilizație, fără telefon, fără net. Chipul alb, șuvițele negre si privirea fixată spre cer ale Mirelei Zafiri le aveam însă proaspăt imprimate în spatele retinei. În acea zi, avea să mă urmărească năluca în hoinărelile mele prin munți. Oriunde întorceam privirea, vedeam imaginea chipului proiectată în formt mare pe panorama munților. Era ca un afiș enorm, alipit peste verdele întunecat al brazilor, monumental prin proporție.

Am refuzat să cred că acest vis-urât este un pod între lumi,  între “lumea noastră” și “lumea de dincolo”. În subconștientul meu era o stare de alarmă, rămasă acolo, captivă-in-inutil. Nu puteam să accept conștient mesajul din vis, dar nici să mă eliberez de amintirea lui nu am știut. Sentimentul de neputință a fost atât de apăsător, încat nici să povestesc despre acest vis nu am putut … l-am refuzat.

- “Singurul lucru pe care aș putea să-l fac pentru Mirela Zafiri de aici, de la mii de kilometri departare, ar fi să-i transmit un gând bun, lumină … energia”, mi-am spus în sinea mea. Cu un fior am rememorat prima mea experiență de acest gen, transmisul energiei tămăduitoare dincolo de timp și de spațiu. În gând i-am mulțumit maestrei Mirela Zafiri care m-a inițiat în această taină.

Am ales un loc potrivit și un moment potrivit. M-am eliberat de toate celelalte neliniști. Prima încercare de transmitere a gândului-bun a eșuat imediat. Unda de energie s-a desprins din creștetul meu, a plutit o clipă prin eter. Undeva departe în zare am văzut-o atingând suprafața unei ape … moment în care undele clare de energie și oglinda metalică a apei s-au contopit. În acest moment s-a învolburat canalul de comunicare, s-a obturat total.

A doua și a treia încercare au fost la fel de zadarnice.

În marele meu optimism, am refuzat să accept-conștient mesajul visului. Am sperat că e doar o himeră, una dintre acelea care nu se va adeveri.

O zi mai târziu, în 27 august, am povestit – cuiva foarte apropiat – rezumatul firului epic al evenimentelor din vis, pentru ca apoi imediat să-mi strecor uimirea și neliniștile în uitarea din subconștient.

Abia acel telefonat din întâi septembrie – care mi-a “vestit oficial” trecerea-către-dincolo a sopranei Mirelei Zafiri – a fost în măsură să-mi confirme temerile și gândurile confuze.

Patru săptămâni mai târziu am depus patruzeci și doi de trandafiri albi pe undele Rinului, unul câte unul. Împreună au format un pod, un pod luminos, înșirat dincolo de timp și dincolo de spațiu.

Sincron – mulți prieteni dragi răspândiți prin toată lumea – au participat cu mintea și cu sufletul la ritualul de depunere a florilor, flori albe ca niște luminite aprinse printre valurile șopotitoare, șoptitor-muzicale ale Rinului. Prin gândurile-de-lumină i-au transmis Mirelei prețuirea pentru bucuriile pe care ea ni le-a dăruit nouă.

Bucurii create cu vocea, cu condeiul, cu gândul, cu prezența …

This slideshow requires JavaScript.

Liviu Crăciun

Germania

02 oct 2012

Prima ediție fără Primadona Operei basarabene

Prima ediție fără Primadona Operei basarabene

Septembrie 2012 a adus cu sine nu doar amintiri ale zilelor călduroase și însorite de vară. Prima jumătate a lunii a durat aproape o viață de om, sau, mai bine zis, o parte din veșnicia universului în care ne numărăm clipele. Mai exact, opt la număr au fost zilele în care am vizionat pe un ecran plăsmuit de memoria noastră întreaga viață a  extraordinarei și infailibilei Maria Bieșu.

Soprană, cântăreață de operă și lied din Republica Moldova, Primadona muzicii academice vocale autohtone a demonstrat ani de-a rândul capacități firești de artistă și un har ales. Decenii întregi a dus faima spațiului dintre Prut și Nistru departe, peste mări și țări și dintotdeauna a știut modul prin care să familiarizeze diferitele clase sociale și politice cu Măria Sa Muzica.  A cucerit piscurile activității sale pe cele mai faimoase scene lirice din lume, însă la un moment dat – în jurul anilor 90, după destrămarea URSS – viața Mariei Bieșu a cunoscut o cotitură mult prea dificilă pentru un artist consacrat. Primadona n-a reușit să-și păstreze intact repertoriul, a pierdut publicul spectator numeros, pe unii din prietenii și colegii de teatru, despărțiți de noile hotare și orânduieli politice. Maria Bieșu a fost constrânsă de circumstanțe să se reorienteze.

Astfel a pornit să propage ideea unui Festival al muzicii de operă. Visa ca Chișinăul să devină un centru al muzicii de operă, să se adune în capitala Moldovei cântăreți de operă din toată lumea. Startul a fost dat în septembrie 1990, când la Chișinău a fost inaugurat Primul Festival Internațional al starurilor de operă și balet, intitulat Invită Maria Bieșu. De atunci, pe meleagurile Moldovei, toamna, poposește fluturele gingaș (logotip al Festivalului Invită Maria Bieșu), împreună cu talente recunoscute în toată lumea ale muzicii de operă și de balet. Odată cu anii, se afirmă și se extind coordonatele festivalului, diversitatea de genuri, programele.

Astfel, Invită Maria Bieșu a devenit astăziunul din principalele simboluri ale culturii din Republica Moldova, iar Chișinăul – una dintre capitalele muzicii de operă din Europa, fapt consfințit și de cea de-a XX-a ediție a Festivalului Internațional – o ediție aniversară, cu multe debuturi ale operei autohtone. Din nefericire, Primadona nu a mai ajuns să troneze marele eveniment printre cei vii, fiind cunoscut faptul că s-a stins din viață la 16 mai curent. Totuși, se știe că privighetoarea Basarabiei veghează de sus viața de zi cu zi a Operei autohtone, iar asupra programului Festivalului a colaborat cu organizatorii până în octombrie, anul trecut.

După cum afirmam mai sus, evenimentul a durat opt zile închegate, pline de montări și spectacole de zile mari, opere în care Maria Bieșu lăsa cândva fără grai publicul datorită măiestriei sale interpretative și actoricești. La inaugurare, în ziua de 7 septembrie, a fost prezentată opera Tosca de Giacomo Puccini sub regia coordonatorului Mihai Timofti, bagheta dirijorului Andriy Yurkevych și conducerea muzicală a maestrului Alexandru Samoilă. Alături de soliștii autohtoni care și-au însușit mai mult decât perfect rolurile – Mihail Muntean, Viorel Zgardan, Robert Hvalov, Ioan Paulencu, Irina Șciogolev și Valeriu Cojocaru, invitați de onoare au fost Svetlana Kasian din Federația Rusă și Mauro Augustini din Italia.

Seara de 8 septembrie a fost încununată de montarea operei Manon de Jules Massenet, a cărei premieră a avut loc la Chișinău în ianuarie curent. Sub conducerea muzicală a Maestrului în Artă Marin Bălan și a regiei lui Sandu Vasilache, la pupitrul dirijoral a fost invitat Friedrich Pfeiffer din Austria. Interpreta eroinei Manon Lescaut, soprana Rodica Picireanu,  a jucat alături de tenorul Eric Fenell din Germania, în rolul Cavalerului des Grieux. Alți soliști și interpreți de-a dreptul absorbiți de această operă au fost Mariana Bulicanu, Vitalie Cireș, Vasile Micușa, Alexei Digore, Ivan Cvasniuc și Tatiana Vârlan.

În cea de-a treia zi a Festivalului a fost pusă în scenă opera de căpătâi a Mariei Bieșu – Madama Butterfly de Giacomo Puccini, cu a cărei eroine Cio-Cio-San a obținut Premiul I și Cupa de Aur pentru cea mai bună interpretare în 1967 la Tokio. Sub bagheta dirijorului Alexandru Samoilă și în regia lui Eugen Platon, Duminică, 9 septembrie, același rol a aparținut Tatianei Anisimova din Ucraina, susținută de solistul Hector Lopez din România și autohtonii Zarui Vardanean, Vasile Micușa, Petru Racoviță, Vladimir Zaklikovski, etc.

Primul balet din cadru celei de-a XX-a ediție a Festivalului a fost Lacul lebedelor de Piotr Ceaikovski.În acest scop, pentru seara lui 11 septembrie au fost invitați din Kiev moldoveanca Cristina Balaban și ucraineanul Evghenii Lagunov – ambii artiști consacrați ai Teatrelor de Operă și Balet din Moldova și Ucraina. Sub conducerea dirijorului Alexei Baklan din Ucraina și a coregrafilor Marius Petipa și Oleg Ivanov, în scenă au mai evoluat Mihai Cersac, Eugeniu Tcaci, Dorian Cernolev, Svetlana Ivanenco ș.a.

Bal mascat de Giuseppe Verdi a fost următoarea operă montată pe scena Liricului chișinăuian, pe 12 septembrie. Rolurile principale au aparținut interpreților George Oniani din Germania și Hasmik Papian din Austria. Nu mai puțin impunătoare au fost aparițiile soliștilor Vladimir Dragoș, Tatiana Busuioc, Valeriu Cojocaru, Nicolae Covaliov, Lilia Șolomei, Ivan Cvasniuc și Anatol Arcea, sub bagheta dirijorului Răsvan Cernat din România și a regizorului-coordonator Mihail Muntean.

Ultimul spectacol în  cadrul Festivalului a fost baletul Frumoasa din pădurea adormită de Piotr Ceaikovski. Acesta a întrunit o seamă de artiști de valoare sub conducerea muzicală a maestrului Albert Mocealov, a coregrafului Marius Petipa și a scenografului Veaceslav Ocunev, cum ar fi: Cristina Balaban și Evghenii Lagunov din Ucraina, Igor Gherciu, Cristina Ţipirig, Liubov Batîr, Natalia Balan, Mariana Anghilinici, Olga Untila, Ecaterina Ustimova, Cristina Suruceanu, Svetlana Ivanenco, Dorian Cernolev, Tamara Tiurina, Vladimir Bondarenco, Serghei Vasiliţa, Mihai Cersac, Eugeniu Tcaci, Tudor Tudose, Olga Marcova, Anatolie Ustimov, Mariana Russu, ș.a.

Concertul de gală a avut loc în seara de 15 septembrie, în incinta Palatului Național „Nicolae Sulac” din Chișinău. Întregul scenariu a fost de fapt un spectacol de zile mari, cum rar se are ocazia a se vedea în capitala basarabeană. În scenă au evoluat, cu numere din opere și balete, artiști și dirijori din Austria, Germania, Turcia, Italia, România, Rusia, Ucraina și Republica Moldova. Alături de aceștia, plini de emoții dar și de vervă  artistică, au luat parte învingătorii Concusului Internațional al Interpreților de Operă, petrecut între 12 și 14 septembrie, organizat pentru prima dată la Chișinău. Astfel, în cea de-a XX-a ediție a sa, Festivalul a fost denumit Festival-Concurs. Pentru Marele Premiu, în incinta Filarmonicii Naționale „Serghei Lunchevici”, au concurat 33 de artiști din Germania, Turcia, Kazahstan, România, Rusia, Ucraina și Republica Moldova, dintre cei 45 înscriși inițial. S-a dovedit a fi o minune călăuzită de sus de însăși Primadona, deoarece ideea de a se organiza un concurs a fost pusă în practică abia la începutul verii curent. Totuși, într-un timp record, participanții s-au prezentat la un înalt nivel de măiestrie, în acest sens juriul fiind nevoit a acorda mai multe diplome și premii decât cele pregătite inițial. Prima câștigătoarea Trofeului și Marelui Premiu înmânat de însuși premierul Vlad Filat, sub a cărui patronaj s-a desfășurat ediția curentă a Festivalului-Concurs, a fost soprana Mariana Bulicanu, solistă a Liricului din Chișinău.

 *

Natalia CHICIUC,

muzicolog, masterandă a Academiei

de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chișinău

Ciprian Porumbescu, profesor de muzică la Braşov

Ciprian Porumbescu, profesor de muzică la Braşov

Paul Leu

CIPRIAN PORUMBESCU, PROFESOR DE MUZICĂ LA BRAȘOV

Ajuns la Brașov, Ciprian Porumbescu solicită postul de profesor de muzică la Gimnaziul greco-ortodox român din localitate.

Prin contract, “Eforia Școlară angajază pe d-nul Ciprian G. Porumbescu ca profesor secundar de cântare la Gimnaziu, la Școala Comercială reală, precum și în clasa a II-a și a I-a de fete, cu un salariu anual de 500 de florini[1] pentru a preda ”muzica vocală în acele școale cu 12 ore pe săptămână după planul dat de Direcțiunea școalelor noastre medii[2].

Catedra profesorului Ciprian Porumbescu, din anul școlar 1881-1882, era alcătuită, după cum rezltă din Anuarul gimnaziului brașovean, din 10 ore rezervate predării noțiunilor teoretice de muzică vocală băieților din clasele I-IV gimnaziale (4 ore),  I-IV reale (4 ore), fetelor din clasele a IV-a și a V-a (2 ore) și 2 ore erau atribuite organizării corului elevilor din clasale V-VIII de gimnaziu și clasele I-III de la Școala Comercială.

 

Gimnaziul românesc  gr. ort. din  Braşov

Experiența pedagogică și didactico-metodică obținută în calitate de învățător de cânt la școlile elementare din Stupca și Ilișești, de dirijor, compozitor și animator al corului seminariștilor cernăuțeni, de inițiator al ansamblului artistic studențesc de la Arboroasa, Junimeași România jună, precum și cea receptată de la profesorii săi, în timpul studiilor vieneze, s-a concretizat într-un manual de metodică a predării muzicii în școală, pe care l-a intitulat Elementele musicei vocale pentru școalele poporale și normale, și-l avea gata redactat și pregătit a fi tipărit în anul 1881, înainte de a părăsi Viena.

Manual de muzică prin care Ciprian Porumbescu oferă informații utile în legătură cu  concepția didactică, cu principiile pedagogice ale autorului, cu metodele, procedeele, cu materialul demonstrativ, cu exercițiile aplicative folosite de “profesorul de cântări[3] Ciprian Porumbescu, precum și cu conținutul și volumul materiei predată în anul școlar 1981-1982 la Brașov.

Elementele musicei vocale pentru școalele poporale și normale

Stăpânind pe deplin conținutul științific, căile de transmitere, a noțiunilor elementare, teoretice și practice ale muzicii vocale la nivelul înțelegerii școlarilor, tânărul profesor a început predarea muzicii după  următorul plan de lecție introductivă:

Stabilirea obiectivelor predării

 

Scopul exercițiilor de cântare, preciza Porumbescu în Metodica predării muzicii în școală, este de a cultiva și perfecționa vocea  și auzul muzical, de a delătura însușirile lor cele rele și de a înmulți pe cele bune”.

În vederea realizării obiectivelor instructiv-educative propuse, profesorul își începea activitatea formativă cu elevii prin intermediul vocalizelor și continua cu interpretarea melodiilor laice și religioase anume alese.

Predarea cunoștințelor noi

 

„Precum vorbirea constă din cuvinte, iar acestea din silabe și sunete, așa și muzica, care se produce prin instrumente sau voce omenească, constă din arii, melodii și acestea iarăși din sunete care sunete se numesc în muzică tonuri.

-Prin ce ne răspicăm vorbirea? Întreabă profesorul.

-Prin cuvinte care constau din sunete și silabe! Răspunde un elev.

-Prin ce ne răspicăm noi în muzică?

- Prin melodii și arii care constau din tonuri!

- Ce sunt tonurile?

- Tonurile sunt sunetele produse prin muzică!

- Ce este aia, dară, muzica?

- Muzica este arta care-și exprimă vorbirea prin tonuri!

- În ce mod se produc tonurile?

- Tonurile se produc sau prin instrumente muzicale, precum de exemplu, vioara,(violin) trompeta, fluerul și altele, sau prin voce omenească.

- Cum se numește muzica produsă prin instrumente? Întreabă profesorul.

- Muzica produsă prin instrumente se numește muzică instrumentală! Răspunde elevul.

- Dar muzica produsă prin voce omenească, cum se numește?

- Aceasta se numește muzică vocală!

- Noi ne vom ocupa de aceasta din urmă, precizează profesorul și scrie pe tablă:

  1. I.                    Muzica vocală
  2. II.                  Note. Liniile de note.

Spre a arăta cuvintele și sunetele din vorbe prin semne vizuale întrebuințăm scrierea și scriem acele sunete cu litere, adică: A, B, C…și altele, continuă profesorul.

Asemenea e și cu muzica. Și aici putem exprima tonuri , adică sunetele muzicale, prin semne vizibile, semne care se numesc note și care au formă de puncte sau de elipse.

Precum fiecare sunet are litera sa, așa are și fiecare ton nota sa. Precum se scriu literele, parte pe linii și parte printre linii, așa este și scriera notelor și se întrebuințează la scrierea acestora cinci linii.

Liniile de note au această formă: (se scrie pe tablă)

Pre linii și printre liniile acestea se fac semnele notelor. Locul cuprins între două linii se numește spațiu. Atât liniile cât și spațiile se notează de jos în sus.

Fixarea cunoștințelor predate

 

- Ce sunt literele?

- Literele sunt semne vizuale pentru sunetele vorbirii!

- Ce sunt notele muzicale?

- Notele muzicale sunt semne vizuale pentru sunetele muzicii!

- Ce formă au notele?

- Notele au formă de punct sau elipsă!

- Unde se scriu notele?

- Notele se scriu, parte pre linii și parte între linii!

- Câte linii ne trebuie la scrierea notelor?

- Cinci!

- Cum se numește locul desenat între două linii?

- Locul desenat între două linii se numește spațiu!

- Câte spații sunt?

- Sunt patru spații!

- Cum se numără liniile și spațiile?

- Liniile și spațiile se numără (arătându-se pe tablă): linia întâia, spațiul întâi; Linia a doua spațiul al doilea; linia a treia spațiul al treile și așa mai departe…[4].

Consolidarea cunoștințelor

 

După ce școlarii terminau de asimilat un capitol cu noțiuni teoretice, profesorul Ciprian Porumbescu trecea la consolidarea și aprofundarea cunoștințelor asimilate la lecțiile precedente prin intermediul unor aplicații practice.

Cântecul gintei latine a lui Vasile Alecsandri pus pe  muzica lui Ciprian Porumbescu se situa, încă din anul școlar 1881-1882, la loc de frunte, alături de: Limba românească, Imnul școalei. Cântec de primăvară, Rândunica, Dor de călătorie și altele.

Melodia Limba românească inclusă în exercițiile aplicative obligatorii ale ineditei metodici redactată de Porumbescu, a continuat să fie folosită ca mijloc eficient de educare patriotică a numeroase generații de elevi, până  la mijlocul secolului al XX-lea, când a fost înlăturată de dictatura  comunistă instaurată de trupele sovietice.

La maialuri, alături de Cântec de primăvară, izbucnea din piepturile tinerilor  și mult îndrăgita melodie:

Limba românească

I

Mult e dulce și frumoasă limba ce-o vorbim

Altă limbă armonioasă ca ea nu găsim

Saltă inima-n plăcere când o ascultăm

Românașul o iubește ca sufletul său

Și pe buze-aduce miere când o cuvântăm

Vorbiți, scrieți românește, pentru Dumnezeu!

II

Glumele sunt mai bogate

Au tonul mai firesc

Românește cuvântate

Așa să trăiesc!

Pentru-o glumă românească

Sufletul mi-aș da,

Iar pe una chinezească, zău, nici o para!

Ce-i strein nu se lipește

Pentru Dumnezeu!

III

De ce limba strămoșească

Oare s-o uităm?

Am voi ca să roșească

Țărâna ce călcăm?

Limbă, Țară, vorbe sfinte

La străbuni erau

Ei ar plânge în morminte

Când ne-ar asculta!

A lor geniu ne șoptește

Din mormânt mereu

-Vorbiți, scriți în românește

Pentru Dumnezeu[5].

 

Cântecul gintei latine

Text muzical de Ciprian Porumbescu

 

Latina gintă e regină

Între-ale lumii ginte mari;

Ea poartă-n frunte-o stea divină

Lucind prin timpii seculari.

Menirea ei tot înainte

Măreț îndreaptă pașii săi.

Ea merge-n capul altor ginte

Vărsând lumină-n urma ei.

Latina gintă e vergină,

Cu farmec dulce, răpitor;

Străinu-n cale-i se înclină

Și pe genunchi cade cu dor.

Frumoasă, vie, zâmbitoare,

Sub cer senin, în aer cald,

Ea se mirează-n splendid soare,

Se scaldă-n mare de smarald.

Latina gintă are parte

De-ale pământului comori

Și mult voios ea le împarte

Cu celelalte-a ei surori.

Dar e teribilă-n mânie

Când brațul ei liberator

Lovește-n cruda tiranie

Și luptă pentru-al său onor.

În ziua cea de judecată,

Când față-n cer cu Domnul sfânt

Latina gintă-a fi-ntrebată

Ce a făcut pe-acest pământ?

Ea va răspunde sus și tare:

,,O! Doamne,-n lume cât am stat,

În ochii săi plini de-admirare

Pe tine te-am reprezentat!

Înainte de ași începe repetițiile cu ansamblul coral vocal, constituit din elevi de la școlile medii din Brașov, profesorul Ciprian Porumbescu îi învăța cum trebuie să se comporte în fața publicului.

“Ținuta cea mai potrivită a corpului, la cântare, este cea statornică și anume în poziția aceasta: capul ridicat, pieptul înainte, picioarele puțin depărtate deolaltă, mâinile ușor alăturate de corp, respirația va fi liberă, pieptul se va mișca ușor și regulat, gâtul nu va deveni nici întins, nici apăsat, cântarea va fi fluidă, ușoară și neostoitoare, preciza profesorul.

Dacă însă se cântă așezat, atunci corpul să nu se razime cu spatele nici să se plece înainte, ci să șadă drept, cu pieptul înainte,  capul ridicat și mâinile să le ție pe genunchi sau răzimate pe bancă.

Gura trebuie deschisă moderat, cât de lărgimea unui deget, nici, adică, prea tare nici prea puțin.

Toată fața trebuie să fie plăcută, adică, nu cum să zice, fața schimonosită, dea să pară ceva zâmbie și fruntea neîncrețită.

O mare influență asupra cântării o are respirația. Aceasta trebuie să fie lină, fără zgomot și regulată. De aceea copiii trebuie să se exerseze în respirație astfel ca să tragă mult aer în sine și după aceea să-l sloboadă încet.

Exercițiile acestea trebuiesc făcute de mai multe ori pe zi, nu prea des căci atunci devine stricător sănătății”[6].

Având o fire sociabilă și fiind un fin pshiolog și pedagog înăscut, profesorul Porumbescu găsea ușor căile de access pre inima și mintea discipolilor săi, cum puțini o pot face în învățământul românesc.

El purcedea la transmiterea noilor cunoștințe folosindu-se de fondul aperceptiv format la alte discipline de învățământ.

Pornind de la cunoscut la necunoscut de la simplu la complex, de la concret la abstract, de la intuitive la deductive, de la particular la general,  trece la consolidarea celor învățate prin aplicarea definițiilor în practică. Profesorul bucovinean reușește să se facă înțeles, să fixeze, să consolideze temeinic cele predate și să determine preocupări etice și estetice.

Calitățile didactice, tactul pedagogic, dăruirea entuziastă și omenia de care a dat dovadă profesorul Ciprian Porumbescu în scurta sa ședere la Brașov, l-a făcut cunoscut, iubit și prețuit nu numai de elevii și colegii săi, ci și de cetățenii urbiei de la poalele Tâmpei.

Mulți dintre părinții cu dare de mână l-au asaltat să le mediteze odraslele cu înclinații musicale, iar sprijinitorii corului din Șchei au hotărât să-i folosească talentul la reorganizarea ansamblului vocal al Bisericii Sf. Nicolae.

Biserica Sf. Nicolae din Șchei

Paul LEU

Kenmore, Washington, USA


[1] Axente Baciu, FamiliaPorumbescu și Brașovul, în Țara Bârsei, anul V, nr.5, septembrie-octombrie  1933, Brașov, p. 409.

[2] Axente Baciu, FamiliaPorumbescu și Brașovul, în Țara Bârsei, anul V, nr.5, septembrie-octombrie  1933, Brașov, p. 409.

[3]  A XVIII programă a Gimnaziului mare, public, român de religie ortodoxă-răsăriteană, Brașov, pe anul 1881-1882, p. 62.bidem.

[4] Ciprian Golembiovski-Porumbescu, Elementele musicei vocale pentru școalele poporale și normale. După o metodă catihetică cu un apendice de Exerciții, cântări lumești, și imnuri bisericești (fără an),manuscris inedit în limba română, Colecția Muzeului Suceava,  inv. Nr. 3026, Anexa, inv. Nr. 3025, p.46-47.

[5] Ibidem, Anexă, inv. Nr. 3023, p.9.

[6]  Ciprian Golembiovski-Porumbescu, Elementele musicei vocale pentru școalele poporale și normale. După o metodă catihetică cu un apendice de Exerciții, cântări lumești, și imnuri bisericești (fără an),manuscris inedit în limba română, Colecția Muzeului Suceava,  inv. Nr. 3026, Anexa, inv. Nr. 3025, p. 9.46-47..

De ce iubesc muzica?

De ce iubesc muzica?

Evident, pentru că merită. De altfel, tot ce iubim beneficiază (fie și doar din perspectiva individualelor valori) de un ridicat potențial. Cum ne-ar capta în caz contrar, atenția? Atașamentul?

Muzica deține pentru mine calificativul unei constante. I-am încredințat, din inițiativă proprie și în afara oricărui îndemn, statutul-piedestal. Iar judecând după tăria sentimentelor, păstrate – odată cu trecerea timpului – pe invariabile frecvențe de intensitate, tind a crede tot mai abitir că este vorba despre o stare a lucrurilor perfect firească.

Nu sunt naivă. Teribilistă, nici atât. Oportunitate sau neșansă, mi-a fost dat să cunosc viața în felurite ipostaze și multiple situații, drept pentru care am izbutit să o desluşesc în formă și în fond, aidoma inginerului fruntaș, tehnologia utilajelor alambicat înfățișate în planșa de proiect. Teoria își spune răspicat cuvântul. Sunt de părere totuși că aprofundarea, ori mai bine zis, pătrunderea în miezul autenticei învățături parvine sferei de responsabilităţi a practicii. Căci într-un fel e să auzi vorbindu-se despre ceva, și în cu totul alt fel este să deții contact nemijlocit. Enigma devine fapt cotidian. Nesiguranța pașilor dintâi, dexteritate. Învățăcel/avizat cunoscător, antagonism la ceas trecut. Optica personală își dobândește cu acest prilej certificatul de identitate, preceptele prestabilite primind la rândul lor, conversia unor exponate afiliate trend-ului conceptual din epocă. Câte bordeie atâtea obiceiuri, câte păreri atâtea capete. Principiul variației continue dispune așadar de un patrimoniu exclusiv al influenței.

Şi dacă tot am învăţat să discern, mărturisesc: nimic din ce am cunoscut sau experimentat nu a avut puterea să îmi anihileze sentimentele pe care le nutresc față de muzică. Ba chiar din contră, trecerea timpului le-a înzestrat cu o patologie cronică, drept pentru care îndrăznesc să le proclam imunitatea în fața oricărei tentative (chiar și involuntare) de a le eradica. Asta este. Iubesc muzica, iar pilda cotidiană va substitui în cele ce urmează, cavalcada sublimelor elogii. După ce ai tranzitat suficiente mări și țări, având deopotrivă Orientul și Occidentul la picioare, te întorci acasă. Decorul, simplu și mereu același, dar încărcat de amintirile de-o viață, îți suscită un impact covârșitor. Ies la iveală emoţii până atunci tabu, încarcerate la periferia propriului fundal valoric, și, cât ai zice peşte, vălul dispare. Eliberat din stăpânirea himerei, discerni pentru întâia oară. Totul este acum atât de evident, încât te minunezi că nu ai fost capabil să te dumirești mai deunăzi. Neștiutor, ai dat crezare metropolei. Nu ai realizat că farmecu-i se datora doar întâlnirii cea dintâi. Nu ai înțeles că (re)găsirea lăuntrică spre care fără să realizezi tindeai, sacul și petecul, așchia și trunchiul, nu fascinația momentului sau nuca în perete, sălășluiește exclusiv pe bulevardul cu o reședință unică: acasă. Nu ai intuit că în absența bandei comune de frecvență, farmecul va ceda mai devreme, sau mai târziu, plictisului, chiar dacă în ecuație se integrează cel mai cosmopolit dintre așezăminte. Iar lucrurile stau taman așijderea și în ceea ce mă privește. Oriunde mi-aș îndrepta cu vrere sau constrângeri pașii, revin mereu, cu o sporită dragoste, acasă. Căci muzica e domiciliul meu. Mai confortabil și mai luxos decât iatacul Șeherazadei, sau decât însuși palatul lui Shahryar, persanul rege greu, dar nu și imposibil de înduplecat, din povestea celor O mie și una de nopți. Nu o spun eu, ci mecanismul trebuințelor conexe, care, de îndată ce mă întorc acasă, devine, fără echivoc, contracarat. Nu mai îmi trebuie nimic altceva. Resimt acut preaplinul bunăstării lăuntrice, în vreme ce intemperia traversează un itinerariu cu sens invers, de la realitate, la termen de dicționar. Bașca imposibilitatea demolării, drept pentru care nimeni, niciodată, nu va deține prerogativele necesare pentru a mă evacua, singură moartea având puterea să mă smulgă din sălașul în care am ales să viețuiesc.

M-am întrebat de multe ori ce haz ar fi avut viața fără muzică. De tot atâtea ori însă, m-am lăsat păgubașă. Nu știu pentru ce anume aș mai fi luptat, la fel cum nu știu cine mi-ar fi dăruit imboldul să o iau de la capăt în fiecare dimineață. Știu însă că fără muzică, aș fi fost condamnată la un trai anost, cenușiu, lipsit – de ce să nu recunosc? – de orice noimă. Mă pot dezice, așadar? Dețin prerogativele morale sine qua non contrariului?

 Roxana Moldovan

Ansamblul TRAIECT la Ljubljana – foto & videoreportaj

Ansamblul TRAIECT la Ljubljana – foto & videoreportaj

This slideshow requires JavaScript.

*

“Câinele mort” după Bertolt Brecht – eseu cinematografic de Corneliu Dragomirescu

“Câinele mort” după Bertolt Brecht – eseu cinematografic de Corneliu Dragomirescu

Filmul „ Câinele mort” realizat de Corneliu Dragomirescu, după Bertolt Brecht, este un film de debut, foarte interesant, deoarece este un film mai puţin obişnuit. Regizorul-scenarist şi-a dorit ca această peliculă să fie un eseu cinematografic şi a reuşit. Jocul actorilor este creionat pe imagine nevorbită, ceea ce creează o tensiune aparte. La rândul ei, coloana sonoră dă interpreţilor libertatea să aibă un discurs lucid în lectura textului, născând inflexiuni vocale de o rară frumuseţe. Curgerea peliculei pe cele două paliere artistice, desfăşurate în paralel, fac din acest film o noutate, demonstrând inteligenţă creativă. Actorii s-au încadrat organic în viziunea autorului.

Filmul are o durată de: 14, 47  minute.

Distribuţia : VASILE MENZEL  ŞI  MARIUS  GHIŢĂ

Regia : CORNELIU DRAGOMIRESCU

Dr. Vasile Menzel

Pentru film, accesaţi linkul de mai jos:

http://vimeo.com/46772660#